Transfer de la Aeroportul Antalya la Termessos
Termessos trebuie meritat. Orașul stă la peste 1.000 de metri, în parcul național Güllük Dağı, pe o șa dintre două vârfuri împădurite, și nu a fost cucerit niciodată: Alexandru l-a asediat, a renunțat la luptă pe un asemenea teren și a mers mai departe. Au rămas un teatru pe buza prăpastiei, un gimnaziu, cisterne adânci și o necropolă cu sarcofage grele răsturnate printre pini — nimic aranjat pentru vizitatori. Situl se află în munții din spatele Antalyei, într-o parte de șoseaua spre Korkuteli, și nici un transport public nu ajunge în apropiere.
De aici, ceva simplu: din oraș se ajunge ușor, din aproape orice altă parte nu. Din Antalya, Konyaaltı sau Kaleiçi, circa 40 de minute, din Lara și Kundu vreo 45. Din Belek ori Kadriye socotiți o oră și zece pe centură, din Kemer aproximativ la fel, înapoi prin oraș. Din Side e aproape o oră și patruzeci și cinci pe sens, iar cu urcarea înghite o zi întreagă — cine vine de acolo adaugă de obicei Muzeul din Antalya sau cascada Düden. Din Alanya, două ore și jumătate pe sens: lăsați-l deoparte. Nici un orar de autocar nu rezistă unei urcări de o jumătate de oră; mașina privată așteaptă.
Pe hartă pare o variantă pentru ziua sosirii: 45 km, aproximativ 45 de minute. Nu este. După poarta parcului urmează nouă kilometri de șosea îngustă — vechiul Drum Regal — și apoi o urcare pietroasă; sub trei ore pe picioare nu se poate. Abia coborât din avion, cu valizele în portbagaj și cazarea încă înainte, acesta este primul popas greșit. Păstrați-l pentru o dimineață în care plecați de la hotel în bocanci.
Cum vizitezi Termessos
Lămurește-te de la început ce fel de urcare este. De la parcarea de sus, o potecă de piatră urcă neîntrerupt o jumătate de oră sau mai mult: calcar lustruit de pași, rădăcini de-a curmezișul, pietriș mișcător pe porțiunile abrupte și nimic de care să te ții. Și toate acestea înainte să începi să te miști prin situl însuși, care e la rândul lui pe pantă. Cei care vin în sandale se întorc în zece minute. Răsplata vine în etape: între pini apar gurile cisternelor și zidurile gimnaziului, apoi teatrul, tăiat în buza unei prăpăstii, cu munții în față și nimic construit între ei și tine.
Trei ore pe picioare sunt minimul, patru sunt regula, o dată socotite opririle de respirat, abaterea de pe firul potecii până la sarcofagele răsturnate și șederea în teatru destul cât urcarea să merite. Coborârea nu este odihna la care te aștepți: același teren mișcător se înclină acum înainte, cere genunchi și nu plămâni, și exact acolo se revarsă timpul. Altitudinea schimbă și vremea: umbră de pin aproape tot drumul, aer simțitor mai răcoros decât pe litoral și nori care se așază pe creastă într-o oră și lasă calcarul alunecos.
Deci mașina așteaptă, și așteaptă mai mult decât își face oricine socoteala: stabiliți patru ore, nu trei, pentru că varianta cealaltă este un șofer într-o parcare de munte care cântărește dacă să plece să vă caute. Situl se află într-un parc național, iar poarta și drumul de acces sunt mai puțin previzibile decât la o ruină de pe litoral, așa că merită verificat înainte de a comanda mașina, nu după lungul drum cu o singură bandă. Orice adaugi la după-amiază nu trebuie să mai ceară nimic de la picioare: după urcarea asta nimeni nu mai vrea alte ruine.
- Dacă picioarele se termină, cheltuiește-le pe teatrul de la buza prăpastiei: stă sus în sit și e singurul lucru pentru care nimeni nu regretă urcarea.
- Ține-te pe firul bătut al potecii: alături sunt grohotiș mișcător și spini, iar situl nu e împrejmuit dinspre prăpăstii.
- Pe lângă ce trec cei mai mulți este necropola, fiindcă sarcofagele zac răsturnate în afara potecii, nu înșirate.
- Nimic drept pe care să te așezi nu găsești sus în afară de treptele teatrului, și de aceea toți mănâncă în același loc ce au cărat cu ei.