Transfer de la Aeroportul Antalya la Cetatea Alanya
Cetatea din Alanya ocupă tot promontoriul de care se sprijină orașul. Zidurile selgiucide, ridicate în secolul al XIII-lea sub Alaeddin Keykubad I, se întind pe kilometri peste o stâncă ce cade direct în mare și cuprind citadela interioară, o biserică bizantină, cisterne și Ehmedek, un cartier locuit și astăzi. Jos, la nivelul mării, Turnul Roșu octogonal păzește portul, iar alături șantierul naval selgiucid boltit este tăiat în stâncă. Drumul cetății urcă puțin peste trei kilometri de serpentine înguste, iar o telecabină pornită de la plaja Cleopatra ajunge pe același deal.
Dacă stați în Alanya, acesta este dealul vostru: circa 15 minute din centru sau de la plaja Cleopatra, 20 din Konaklı, vreo 25 din Mahmutlar, o jumătate de oră din Avsallar și 35-40 din Okurcalar. Din Side sau Manavgat sunt o oră până la o oră și un sfert spre est pe D400 — ziua întreagă clasică pornită din hotelurile de lângă Side. Belek e la o oră și jumătate pe sens, Antalya și Lara la două, Kemer la trei: de la distanța aceea alegeți mai bine Phaselis. Autocarul dă vârfului 45 de minute și portului o oprire de fotografie; mașina proprie le face pe amândouă, în ordinea pe care o alegeți.
De la aeroport până la cetate sunt 129 km, aproximativ 105 minute. Să veniți direct din sala de sosiri are sens doar dacă hotelul este oricum în Alanya, și nici atunci nu e ușor: după o oră și trei sferturi în mașină urmează pavaj lustruit și pante. Ca pauză pe transferul spre est funcționează mult mai bine decât ca excursie de o zi din Antalya, care cere patru ore de drum pentru o vizită de jumătate de zi.
Cum vizitezi Cetatea Alanya
Primul lucru de lămurit este dacă urci pe jos. De la port până în vârf e o tragere lungă în plin soare, pe un drum făcut pentru mașini, iar cei care se apucă de ea din întâmplare ajung prea încălziți ca să le mai pese de ce au venit; urcat cu mașina, același obiectiv devine o plimbare pe plat. Sus, totul stă aproape: citadela interioară cu marea pe trei laturi, o moschee mică cu o curte tocită, o cisternă a cărei răcoare o simți din prag și ulițele Ehmedekului, unde casele sunt locuite și rufele atârnă între ziduri vechi.
Lucrează dinspre vârf în afară: mai întâi citadela, cât lumina e joasă, apoi drumurile de pe ziduri, apoi coborârea prin cartier. O oră și jumătate ajunge fără grabă, două dacă te oprești unde priveliștea o merită. Terenul de sus e denivelat în felul lui: trepte de înălțimi diferite, muchii fără balustradă deasupra unei căderi mari și pietriș mișcător pe pantele dintre terase. Umbra vine din ziduri și din smochinii de pe ulițe, nu din ceva de deasupra ta. Dimineața e limpede ora potrivită: stânca ține căldura de după-amiază, iar în vârf autocarele urcă după prânz.
Aranjamentul obișnuit e o mașină care așteaptă sus vreo două ore și apoi te coboară la Turnul Roșu și la șantierul de corăbii, care la nivelul mării fac o vizită scurtă separată. Cel mai bun, dacă ziua nu e prea caldă, merge doar într-un sens: urcă cu mașina, coboară pe jos prin cartier și ulițele vechi până în port, iar mașina să te întâmpine la turn. Coborâșul la umbră bate urcușul la soare, malul vine la final și nu la mijloc, iar dacă rămâi apoi să mănânci, preluarea e deja unde stai.
- Cu o oră la dispoziție, stai în citadela interioară și pe zidul de lângă ea, iar restul dealului lasă-l.
- Un marsupiu bate aici căruciorul: ulițele sunt trepte și rampe de piatră tocită, fără nicio linie netedă.
- Porțiuni lungi de zid nu au balustradă și au foarte mult aer dedesubt, ceea ce cu copiii contează mai mult decât urcarea.
- Ehmedek e strada cuiva la fel de mult cât e monument, deci ține vocea și aparatul mai jos acolo decât sus la citadelă.