Transfer de la Aeroportul Antalya la Orașul antic Side
Orașul antic Side nu este un sit împrejmuit la care ajungi, îl vezi și pleci — este chiar orașul. În vârful peninsulei stau coloanele ridicate din nou ale templului lui Apollo, dinspre uscat se păstrează teatrul roman și agora, iar între ele trece strada cu colonade, printre magazine și restaurante. Ruinele, portul și plaja încap într-o singură plimbare, motiv pentru care ora pusă la socoteală devine de obicei trei. În sezon, centrul vechi este închis traficului, așa că orice vizită începe pe jos, din parcările de la gâtul peninsulei.
Cei mai mulți vin din hotel, nu de la aeroport. Din Kumköy, Evrenseki, Çolaklı, Titreyengöl sau Sorgun sunt 10-15 minute, iar din Manavgat, coborând dinspre nord, cam la fel. Belek și Kadriye sunt la o jumătate de oră bună spre vest, Alanya la circa o oră spre est pe D400, Antalya și Lara tot în jur de o oră. Din Kemer ar trebui să ocolești Antalya: aproape două ore pe sens, prea mult pentru o după-amiază. Autocarul îți dă un interval fix la mijlocul zilei; mașina proprie îți dă templul la apus și drumul spre casă când s-a terminat cina.
De la aeroport direct în orașul vechi merge: 65 km de la aeroportul din Antalya, aproximativ 60 de minute, iar toate hotelurile din Side sunt la zece minute de parcări. Bagajul este problema — valizele rămân în mașină cât mergeți pe jos, iar cazarea e tot înainte. De aceea majoritatea lasă întâi bagajele și revine spre ora șase, când piatra s-a răcit.
Cum vizitezi Orașul antic Side
Vizitei nu i se impune nicio ordine, și de aceea oamenii ratează jumătate. Venind de la parcări, întâlnești mai întâi teatrul și poarta cu arc, apoi strada te duce printre vitrine, cu trunchiuri de coloane stând între mese, iar templul așteaptă chiar la capătul pământului, la zece minute mai departe, dincolo de portul mic. În afara acestei linii, ulițele de pe malul nordic sunt pe jumătate goale și poartă mai multă zidărie în picioare decât strada principală. Solul e marmură lustruită, beton peticit și borduri înalte, iar la capăt devine pietriș mișcător și ziduri joase peste care pășești.
Templul dus-întors e o oră; plimbarea devine de fapt trei, fiindcă peninsula asta nu separă ruinele de cină. Jumătatea bună a zilei este a doua: marmura rămâne fierbinte și orbitoare până târziu după-amiază, capătul se umple pentru apus și se golește imediat după, iar pe întuneric ulițele sunt luminate, coloanele nu. Celălalt răspuns cinstit e dimineața: mai gol, mai blând pentru fotografiile zidului teatrului, și cât timp rulourile sunt trase, ruinele stau pe cont propriu.
În sezon, accesul mașinilor în cartierul vechi este restricționat, și acesta e singurul lucru pe care merită să-l lămurești înainte de rezervare, nu în ziua respectivă, fiindcă locul unde poate opri mașina hotărăște cât mergi pe jos cu tot ce duci. Pornește de la ideea coborârii la gâtul peninsulei și tratează preluarea ca o înțelegere separată: nimeni nu vine aici pentru o oră, iar un șofer ținut patru ore la marginea unui orășel e plătit ca să stea pe loc. Pentru întoarcere dă o clădire anume, nu o stradă: după lăsarea întunericului ulițele încetează să se deosebească.
- Cu o oră la dispoziție, mergi direct la capăt pentru templu și ia teatrul la întoarcere, nu invers.
- Cartierul se golește pe ulițele malului nordic, iar acolo stă mai multă piatră în picioare decât pe strada aglomerată din mijloc.
- Malul e la câțiva pași de ruine: dacă ai de gând să înoți, te întorci prin ulițe cu sare și nisip, bine de știut înainte să te îmbraci doar pentru un templu.
- Apusul de la capăt sunt cele mai dense zece minute ale zilei: stai pe marginea lui din afară sau întoarce-te douăzeci de minute mai târziu pentru același cer cu mai puțini oameni.