Transfer de la Aeroportul Antalya la Canionul Sapadere
Canionul Sapadere este o cheie îngustă din Munții Taurus, în interiorul uscatului față de Alanya: o pasarelă de lemn de circa 750 de metri șerpuiește între pereți aflați uneori la câțiva metri unul de altul, peste ochiuri de apă foarte rece, până la o cascadă la capăt. Mersul în sine este ușor și aproape plat; efectul îl dă canionul însuși — întunecat, zgomotos și mult mai răcoros decât litoralul. Greul este drumul: un traseu montan lung, prin sate. Spre canion urcă un singur drum, iar mașina care vă duce sus este aceeași care vă coboară.
Sapadere este canionul Alanyei și al nimănui altcuiva. Din Mahmutlar și Kargıcak sunt vreo cincizeci de minute, din Alanya și Kestel o oră și un sfert, din Konaklı și Türkler o oră și jumătate, din Avsallar și Okurcalar aproape două: la capătul apropiat o jumătate de zi, la cel îndepărtat una întreagă. Din Side sunt două ore și jumătate pe sens, în timp ce canionul Köprülü oferă aceeași pasarelă și aceeași apă rece la jumătate de drum; din Belek sau Kemer nici nu se pune problema. Sus nu există nimic de combinat cu el. În autocar ora plecării o dă autocarul; cu mașina proprie, o dați voi.
De la terminal sunt 170 km și circa 140 de minute, ultima parte pe drum de munte. Nimeni nu ar trebui să încerce asta în ziua sosirii: este celălalt capăt al provinciei, ultima jumătate de oră se face încet cu orice mașină, iar la pasarelă ați ajunge la ora cea mai fierbinte, cu bagajele încă în portbagaj. Este o zi întreagă pornită devreme dintr-un hotel din Alanya.
Cum vizitezi Canionul Sapadere
Canionul în sine e mai scurt decât drumul care duce la el. Mersul până la cascada din capăt și înapoi cere circa trei sferturi de oră în ritm normal, o oră și jumătate dacă cineva intră în bazine sau se oprește să fotografieze porțiunea îngustă. În fața lor stau două-trei ore în mașină, după capătul Alanyei de la care ați pornit. Aritmetica asta e descrierea cinstită a unei zile la Sapadere: pe picioare acoperiți puțin, iar ziua se duce oricum întreagă. De aceea se întorc mulțumiți cei care au plecat devreme și nu mai așteaptă nimic de la după-amiază.
Podina e prinsă cu bolțuri în stâncă, deci calcați pe scânduri cu trepte metalice între ele, nu pe o potecă. Pantă demnă de acest nume nu există, în schimb sunt multe urcări și coborâri scurte, iar scândurile rămân ude unde ajung stropii. Partea de mijloc e motivul pentru care se vine: pereții se apropie la câțiva metri, lumina se retrage, iar zgomotul apei umple crăpătura — acolo încetinesc toți și pun mâna pe balustradă. La capăt e un bazin cu cascada în spate, destul de rece încât cei mai mulți se opresc la genunchi.
Ora aleasă contează din două motive. Cheia e simțitor mai răcoroasă decât coasta, iar asta e mai toată explicația urcării în august; se arată cel mai bine când soarele e destul de sus ca să ajungă înăuntru, deci spre mijlocul dimineții, nu la prima lumină. Autocarele sosesc la mijlocul zilei, iar pe o podină care se îngustează pe alocuri la un singur rând, se simte imediat. Nimic altceva pe valea asta nu merită asociat, așa că mașina rămâne la intrare de la venire până la plecare: e o zi închiriată, nu o cursă rezervată, și tocmai asta se lămurește înainte de a pleca de pe coastă.
- Cheia ține aer rece chiar și în august, așa că luați ceva de îmbrăcat pentru porțiunea în care intrați cel mai adânc.
- Încercați să intrați spre mijlocul dimineții, când lumina coboară în canion și podina nu s-a strâns încă la un singur rând.
- Dacă intrarea în apă face parte din plan, prosopul trebuie să vină cu voi, fiindcă bazinul e la capătul podinei cel mai depărtat de mașină.
- Ca a doua oprire, Sapadere nu e bun: pe vale nu mai există nimic, deci planificați-l ca pe ziua însăși și lăsați coasta pentru seară.