Transfer de la Aeroportul Antalya la Orașul antic Myra
Myra se află la marginea localității Demre și se reduce la două lucruri: un perete de stâncă și un teatru. Fațadele mormintelor liciene sunt tăiate în stâncă pe registre, lucrate după casele de lemn ale celor vii, iar imediat sub ele stă un teatru roman a cărui cavee și al cărui zid de scenă spart s-au păstrat neobișnuit de bine. Amândouă se află într-o singură incintă și se cuprind dintr-o privire, nu unul după altul. Biserica Sfântului Nicolae — episcopul din care s-a născut Moș Crăciun — este separat, în oraș. De jur împrejur câmpia stă sub folie: Demre cultivă în sere, până la gard.
Între aeroportul din Antalya și ruinele de la marginea localității Demre stau 157 km și circa 130 de minute, iar cea mai mare parte înseamnă munte. Mașina iese din terminal, ocolește orașul pe la sud și coboară la apă la Konyaaltı, unde șoseaua începe imediat să urce din nou. Urmează urcușul lung și constant peste Beydağları, cu o coborâre de aceeași întindere; ritmul îl dă vehiculul cel mai greu din șir, iar locurile de depășire sunt puține. La Kumluca ai senzația că ziua a trecut pe jumătate. După aceea drumul traversează plat câmpia serelor și intră în Demre.
Cum vizitezi Orașul antic Myra
Socotiți vreo trei ore pe teren și vedeți ce face asta zilei: cu în jur de două ore și zece minute de drum la fiecare capăt, Myra nu este o ieșire de după-amiază, ci o zi întreagă luată din concediu. Practic se rezervă o mașină care rămâne cu voi, nu o lăsare la poartă și o preluare separată mai târziu, fiindcă cele două lucruri pentru care ați venit nu sunt în același loc. Ruinele sunt o adresă, biserica alta; între ele este puțin, dar puțin nu înseamnă plăcut cu soarele în creștet, iar exact acest interval îl acoperă pentru voi un șofer care așteaptă.
Începeți cu situl cât soarele este jos. Dimineața peretele stă bine, iar fațadele săpate se citesc ca arhitectură; când soarele se mută, piatra se aplatizează și devine cenușie. De la intrare mersul este scurt, însă solul este afânat și pietros, nu amenajat. Mormintele se privesc de jos — nu urcă niciun drum spre ele și nici nu e nevoie — iar teatrul stă chiar dedesubt. Treptele de piatră sunt tocite și neregulate, iar căușul ține căldura: pe terenul acesta deschis umbra lipsește aproape complet. Fotografii rămân aici mai mult decât oricine: direcția luminii se schimbă într-o jumătate de oră.
Biserica din oraș se lasă de obicei pentru a doua jumătate și ordinea funcționează. După aer liber urmează un interior, răcoros și întunecos acolo unde tocmai era lumină și arșiță, iar de la picioare nu mai cere nimic. Împreună umplu dimineața și o bună bucată din începutul după-amiezii; de aceea întoarcerea se convine înainte de plecare, nu se improvizează pe loc. Nu puneți o masă lungă între cele două opriri: timpul acela vă trebuie pentru întoarcere. Dacă vreți mai mult din drum, legați-l de o a doua oprire pe același litoral, în loc să îl faceți de două ori.
- Mormintele se văd de la sol: din sculptură vă arată mai mult un binoclu sau un obiectiv lung decât orice pas în plus.
- Peretele merită fotografiat dimineața — la mijlocul după-amiezii lumina trece în spatele lui și relieful se stinge.
- Treptele teatrului sunt lustruite de folosință și rupte pe alocuri, așa că coborâți-le încet și priviți unde a cedat piatra.
- Luați apă și ceva pe cap: nici căușul teatrului, nici terenul deschis de sub morminte nu dau umbră.