Transfer de la Aeroportul Antalya la Peștera Dim
Peștera Dim se află în munții din spatele Alanyei, deasupra văii râului Dim, iar spre deosebire de peșterile arheologice de mai la vest este complet amenajată: o potecă iluminată străbate circa 360 de metri de săli, printre stalactite și stalagmite, până la un lac mic din fund. Înăuntru se mențin tot anul aproximativ 18 grade, iar în august tocmai asta atrage. Mai jos, valea este plină de restaurante ridicate pe platforme deasupra râului rece. Este peștera celor care stau oricum la capătul acesta al coastei: din Alanya, un urcuș scurt pe vale; de oriunde la vest de Manavgat, un drum serios.
Pentru hotelurile din Alanya este ieșirea de cartier: un sfert de oră din Kestel și Mahmutlar, douăzeci până la douăzeci și cinci de minute din centrul orașului și din Kargıcak, o jumătate de oră din Konaklı, treizeci și cinci de minute din Türkler, patruzeci până la patruzeci și cinci din Avsallar și Okurcalar. Din Side socotiți o oră și zece minute pe sens, din Çolaklı aproape o oră și jumătate, așa că o oră de răcoare sub pământ devine o zi întreagă. Belek, Lara și Kemer sunt pur și simplu prea departe. Restul zilei se umple de obicei cu cetatea Alanyei sau cu prânzul pe râul Dim; autocarul le fixează în locul vostru, iar cu mașina proprie lăsați cetatea pe seară, după ce scade arșița.
Să aterizezi și să vii direct aici înseamnă 141 km și circa 115 minute: tot drumul pe D400 până la Alanya, apoi mai departe de oraș până la Kestel și în sus pe versant. Are sens doar dacă hotelul este oricum în Alanya, și nici atunci prea mult: peștera e la încă douăzeci de minute dincolo de oraș, o oprire în plus la capătul drumului de la aeroport, cu toți obosiți și cu valizele în mașină. Valea merge mult mai bine în prima zi întreagă.
Cum vizitezi Peștera Dim
Sub pământ e un dus-întors de aproximativ o oră, iar ritmul e doar pe jumătate al vostru: pasarela se îngustează pe alocuri, așa că grupul din față dă viteza până se deschide sala următoare. Devreme în zi sau bine intrat în după-amiază, porțiuni lungi vă rămân numai vouă; mijlocul fierbinte al zilei e ora în care toată coasta are aceeași idee deodată, iar coada aceea e singurul lucru care îi ia pe vizitatori prin surprindere la Dim. Jos, fundul văii alcătuiește cealaltă jumătate a ieșirii, și de aceea o oră sub pământ devine de obicei o jumătate de zi.
Drumul spre interior coboară pe trepte de beton și metal cu mână curentă, ude pe toată lungimea din cauza condensului și alunecoase acolo unde panta crește. Fiindcă intri coborând, picioarele rețin mai ales urcușul de întoarcere, lucru la care merită să vă gândiți înainte de a porni cu un copil care spre final va vrea în brațe. Aerul e cu adevărat rece față de valea de afară. În capăt, bazinul mic e un punct de întoarcere, nu o destinație: lumea privește, face fotografia și pornește înapoi. De strâmtoare nu trebuie să se teamă nimeni: sălile sunt mari, iar pasarela destul de lată cât să vă încrucișați.
Forma rezonabilă a zilei e peșteră întâi, vale apoi: ieșiți din frig, coborâți la râu, unde aerul tot bate coasta, și lăsați după-amiaza să treacă încet. Transportul trebuie să permită asta, fiindcă peștera e o oră, iar ziua nu: spuneți la rezervare dacă valea intră în plan, în loc să hotărâți în parcare, pentru că pe drumul acela nu trece nimic de oprit cu mâna. Cetatea Alanyei e pe drumul de întoarcere și suportă lumina târzie mult mai bine decât amiaza. În lunile reci valea e un loc cu mult mai liniștit, așa că întrebați ce veți găsi înainte de a construi ziua pe ea.
- O geantă care se închide e mai bună decât una deschisă: pe pasarelă picură de la un capăt la altul.
- Spre interior se coboară, spre ieșire nu, iar urcușul acela e toată solicitarea fizică a vizitei.
- Treptele plus mâna curentă lasă liberă o singură mână, deci duceți cât mai puțin și lăsați restul în mașină.
- Bazinul din capăt e doar punctul de întoarcere, așa că cine obosește poate aștepta în ultima sală largă în loc să meargă mai departe.